• Anda

Recenzie Frații Karamazov, Dostoievski

Să scrii despre cărți bunicele e ușor. Scrii ce ți-a plăcut, scrii ce nu, pam-pam, concluzia și gata. Să scrii despre cărți ca și Frații Karamazov însă... e imposibil. Și nu o spun doar eu.


Despre ce e vorba?


Uite, deja e complicat! I-am povestit cuiva despre conflictul care stă la baza cărții și mi-a spus „tu sigur citești ce trebuie?” . Pentru că, într-adevăr, sună mai degrabă ca și scenariul unei telenovele proaste decât conflictul de la baza unui mare clasic al literaturii universale! Nu vă lăsați păcăliți, însă.


Feodor Pavlovici Karamazov, un bărbat de 55 de ani, dedat excesului și cu rolul de bufon asumat, are trei băieți: Dmitri, Ivan și Alexei( Alioșa). Dmitri și tatăl său se îndrăgostesc de aceeași femeie, Grușenka, iar acest lucru înrăutățește toate conflictele existente, creează unele noi și devine pretextul uneia dintre cele mai amănunțite analize ale ființei umane din literatură.


Trebuie citit?


De obicei nu insist să citească și alții cărțile care îmi plac mie. Suntem așa de diferiți că e greu să garantez că vor fi de folos sau vor plăcea. Le recomand, da, și încerc pe cât posibil să argumentez obiectiv, mai departe de „mi-a plăcut”, dar vreau să las loc de îndoială în ceea ce recomand.


Cum aproape toate regulile au excepții, și a mea are. Am insistat cu privire la două cărți până acum, iar Frații Karamazov va fi a treia. Am insistat cu privire la Inocenții de Ioana Pârvulescu ( și o fac și acum, trebuie să o citiți!) și Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar ( n-aveți scuză pe lumea asta să nu o citiți!)


Să explic deci de ce voi insista să citiți Frații Karamazov.


Fratii Karamazov
Fratii Karamazov în ediția editurii Art


De ce? 6 perspective



Frații Karamazov nu e o carte ușoară. De ce am ales să spun că nu e ușoară și nu că e grea? Frații Karamazov e scrisă într-un limbaj pe care nu mă sfiesc să îl numesc adorabil. Cum?! Marele scriitor rus, marele Dostoievski, scrie „adorabil”???! Da, scrie adorabil. Pentru că toată cartea am citit-o cu vocea străbunicului meu în minte. Un bătrânel drag până la cer și înapoi, cu un farmec aparte, avea darul de a-ți povesti lucruri în așa fel încât nu-ți doreai decât puterea de a încetini timpul.


Naratorul mi-a amintit de el cu fiecare intervenție, fiecare „ dar despre asta vom povesti mai încolo”, fiecare remarcă și întrebare.


Limbajul deci nu e deloc o limită, o încercare. Ce e atunci?



Aici devine totul mai complicat. Cartea asta nu e o (1) carte. Cartea asta are cel puțin șase alte cărți în ea. Experiența ta de viață, modul tău de a vedea lucrurile, mentalitatea și încredințările tale vor filtra automat prin cele 6 fațete și vor selecta lucrurile pe care le poți asimila... de aceea nu cred că două persoane citind Frații Karamazov vor citi aceeași carte. „Greutatea” vine tocmai din profunzimea și densitatea ideilor din ea. Din analiza până la sânge, dar făcută cu o oarecare lejeritate a fiecărui personaj, a fiecărei situații. Aș recomanda să citiți și cartea lui Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei... modul în care acesta tratează opoziția și/sau complementaritatea greu/ușor pregătește terenul pentru Frații Karamazov.


Spuneam că sunt cel puțin alte 6 cărți aici. Citind, am identificat 6 moduri de a te raporta la această carte și le voi enumera aici pe scurt. Frații Karamazov poate să fie un roman polițist, un roman de dragoste, un roman psihologic, un roman al familiei, un roman despre religie și spiritualitate și un roman de analiză a moralei și esteticii după care se ghidează o societate.


Citită dintr-o singură perspectivă sau cu niște așteptări predefinite, cartea poate dezamăgi. Am primit reacții de acest tip atunci când am anunțat că va fi printre utimele cărți de citit în 2020. Partea ironică și amuzantă e că îi dezamăgește pe toți în aceeași măsură. Dacă ai pretenții de pură filosofie și material elitist, păcat, nu e. Dacă ai pretenții la un roman de acțiune care să te țină în suspans, ghinion. Ah, tu vrei o apologetică a religiei pentru că ai văzut niște citate pe net? Mai gândește-te.


Frații Karamazov nu favorizează pe nimeni, nu apără nimic și nu se ascunde în comoditatea unor idei deja consumate doar ca să placă. E de o onestitate brutală și trăiește fiecare idee pe care o exprimă. Despică tot, duce totul la extrem pentru a scoate esența și adevărata față a lucrurilor. Nu gâdilă ego-uri și nu umilește inocența sau neștiința.


Cele două abisuri


Nu mă pot întinde și nici nu prea are rost să o fac pentru că orice aș spune nu ar începe nici măcar să zgârie suprafața a ceea ce este cartea asta. Vreau doar să vă spun despre o idee prezentă pe parcursul întregii cărți și apoi foarte explicit în discursul unui procuror, spre final. E voba despre „cele două abisuri”.


Cartea și tot ceea ce se întâmplă explorează complexitatea și lărgimea ( în engleză „broadness”) caracterului uman. Vă invit să citiți puțin despre viața autorului ca să înțelegeți mai bine în ce se înrădăcinează această viziune a sa.


Pe scurt, el demonstrează cum fiecare om este în sine un univers atât de complex, atât de întortocheat încât simplificarea lui nu poate fi niciodată făcută fără să anuleze o parte din el, parte la fel de esențială ca cea păstrată.



Dmitri, cel mai mare dintre băieți, este asemeni tatălui său: un om al excesului, al pasiunii toxice, al obsesiei, al voluptății. Impulsivitatea sa îi cauzează mereu și mereu probleme și e o sursă necontenită de frustrare. Cu toate acestea, poate fi el redus la bestia ce e făcut să pară? Este el pierdut și lipsit de orice urmă de onoare și demnitate?


Ivan, simbolul intelectualului cu valori definite și opinii clare, este probabil personajul care suferă cel mai mult dintre toți, incapabil de a accepta lumea așa cum este, de a corela ideea Dumnezeului lui Alioșa cu ororile lumii. Rațiunea nu îl va salva însă, lupta sa interioară ducându-l departe de omul stabil și statornic în convingerile sale.


Alexei sau Alioșa, declarat eroul romanului, e simbolul neprihănirii, dragostei depline de tot și toate, întruchiparea creștinătății care nu poate fi zguduită de nimic. Și totuși.... o simplă problemă de chimie și biologie îi zdruncină credința și nu poate să nege întrebările care îl frământă.


Iată un al patrulea personaj, Smerdiakov, personaj care trăiește sub semnul incertitudinii, a jumătății de adevăr. Dacă e cineva care să dovedească cât de înșelătoare sunt aparențele, Smerdiakov este acela.


Cele două abisuri sunt deci simboluri pentru binele și răul care sălășluiesc în sinele omului, amândouă în același timp. Lupta dintre cele două determină locul unde, la un moment dat în timp, se va afla individul în spectrul de griuri dintre aceste concepte. Așa cum vom vedea mai târziu însă, explicat în cadrul procesului ( sau pentru cei cu ochi format, pe parcursul întregii cărți) lupta aceea nu este o luptă cu rezultat independent de contextul în care omul se află, de familia lui, de educația pe care a primit-o, de principiile de morală după care își ghidează viața el și lumea din jurul său.


Concluzii


E așa tentant să merg mai departe, dar mă opresc... altfel și mâine la ora asta voi fi în fața laptopului, scriind. Mi se pare imposibil, cum am mai spus, să faci o recenzie unei asemenea cărți. Complexitatea ei și modul în care ajunge să fie o poveste personală nu e ceva ce se poate reproduce cu ușurință într-un text destinat, mai ales, oamenilor ocupați.


Nu știu ce v-ar putea face să o citiți, cum v-aș putea convinge... pentru că ce am scris până acum nu cred că a ajuns acolo. Mă lasă fără cuvinte tocmai pentru că deși vreau să spun multe, nimic nu e suficient!

Vă spun doar cu toată sinceritatea de care sunt capabilă, să o luați și să o citiți. Merită fiecare minut, fiecare oră.


Nu plecați încă! Mai e ceva!


Vreau să vă recomand ediția editurii Art. Nu avem o colaborare și nu îmi sponsorizează blogul sau textele. Fac recomandarea asta pentru că sunt o personă cu ochi foarte obosiți, care citește seara, pe fugă, ori ziua ( și atunci oooore în șir). Ediția lor, pe lângă faptul că arată super fain, are și un text de dimensiuni decente față de alte ediții, iar cele două volume sunt mult mai ușor de mânuit ( se apropie de 1000 de pagini, comoditatea e ceva importat în acest caz). Din drag și grijă pentru ochii mei și ai voștri, zic să vă interesați de ediția lor dacă aveți posibilitatea asta.