• Anda

Quo Vadis, Henryk Sienkiewicz

Din punctul de vedere al lecturilor, 2020 a fost de departe cel mai bun an al meu. Pe lângă mamuții citiți ( Sticletele de Donna Tartt, O viață măruntă de Hanya Yanagihara, Dune de Frank Herbert, Fiecare moare singur de Hans Fallada, Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz, etc.) am avut și o diversitate surprinzătoare în genuri, naționalități ale autorilor, subiecte.

Quo Vadis a fost cartea numărul 70 și cu ea am încheiat provocarea Goodreads pe anul acesta. Evident că nu m-am oprit din citit, dar am vrut să închei această provocare cu o carte bună. Mi-a ieșit.


Despre ce este vorba în Quo Vadis?


Povestea e una de dragoste, amplasată în timpul lui Nero. Vinicius, patrician roman, se îndrăgostește subit și profund de Ligia, o tânără creștină din casa generalului Aulus Plautius, fiică a împăratului Ligienilor. Folosindu-se de poziția și relațiile sale, alături de Petronius, Vinicius pune la cale un plan de a o lua pe Ligia din casa lui Aulus și de a și-o face a lui. Lucrurile însă iau o întorsătură ce va schimba complet viața celor doi tineri.

Povestea continuă urmărind nu doar soarta celor doi, ci analizând și prezentând într-o bogăție de detalii viața din perioada domniei lui Nero, personaje istorice, evenimente care au marcat istoria.


Cum a fost?


Mi-a plăcut. Să vă spun și de ce.





Lăsând la o parte mesajul puternic creștin, cartea asta e aproape o monografie a civilizației romane de secol I. În scrierea sa, Henryk s-a concentrat pe redarea a cât mai multe detalii istorice, a inserat personaje, evenimente și obiceiuri reale și a reușit să ne prezinte într-o manieră foarte accesibilă și naturală viața din Roma acelor ani.


Ilustrarea societății


Caracterizată de exces și degenerare, curtea și poporul roman sperie puțin cititorul de acum. E greu să împaci grandoarea, eleganța și marile monumente lăsate în urmă cu violența celor ce le-au ridicat. Sau poate doar în mintea mea se petrece conflictul acesta.


În orice caz, vă spuneam că viața acelor ani e prezentată într-un mod natural. La ce mă refer?


Nu-mi plac descrierile de dragul descrierilor. Nici răbdare nu am să citesc paragrafe peste paragrafe despre culoarea ierbii și pânza fustei și sunt și o persoană care în scris caută altceva, nu imagini frumoase. Pentru cele din urmă fug mereu spre pictură sau arhitectură. Acestea fiind spuse, mi-a plăcut fantastic de mult cum Sienkiewicz a introdus elemente descriptive atât în cantitățile necesare cât și acolo unde era cazul. De la fastul și decadența banchetelor, la portul femeilor și bărbaților, la alaiul opulent al cezarului, fiecare lucru a fost explicat și redat exact atât cât trebuia. Acum mă gândesc cum contrastează asta tocmai elementelor ilustrate.


Petronius și Chilon


Petronius a fost personajul meu preferat. Din toate punctele de vedere. I-am apreciat enorm sinceritatea față de sine, recunoașterea ambițiilor și lipsei lor în alte cazuri, felul în care vedea că ar trebui să își trăiască viața. A fost o gură de aer proaspăt, un punct de sprijin în tot tumultul cărții. Deși nu subscriu ideilor sale, existența unui personaj consecvent și stabil în principii, gânduri și comportament a contrastat (spre bine) în mulțimea celorlalte personaje.


Vinicius a fost până la capăt mult prea „ extra” pentru mine și Ligia a avut personalitatea unei plante. Petronius însă, jos pălăria. Prea multe nu vă pot spune pentru că v-aș strica experiența citirii cărții. Dar merită și numai pentru el să treceți prin cele 810 pagini ( atâtea a avut ediția mea). Chiar mă gândesc să recitesc pasajele scrise din perspectiva lui.

Chilon....


Nu am găsit în nici o altă carte un personaj pe care să îl detest cu atâta ardoare. Chilon a fost o colecție impresionantă a tot ce e mai urât în om, a tuturor trăsăturilor care te fac să te întrebi de două ori dacă vrei să ai de-a face cu cineva de felul său. Lingușitor, milog, plângăcios, mincinos, trădător... Măiestria lui Sienkiewicz a reieșit tocmai din faptul că fiecare dintre aceste trăsături i-au fost dozate într-atât încât să nu devină niciodată o caricatură umană, ci să îl păstreze mereu în sfera realului. Faptul că uneori Chilon a fost și un rău necesar a adus un plus de realism.


Umorul


„ Câteodată era chiar vesel. Calvia Crispinila îmbătrânește; se spune că a rugat-o pe Popeea să-i dea voie să se scalde îndată după ea. Lucan a pălmuit-o pe Nigidia, bănuind că îl înșală cu un gladiator. Sporus și-a perdut soția la zaruri cu Senecion.”


Nu e vorba de un umor intenționat. Au fost scene care pur și simplu m-au făcut să râd în fața reacțiilor copilărești a unor mari personalități, în fața ironiei situațiilor, replicilor stângace ce se voiau inteligente.


Incendierea Romei


Partea mea preferată din carte. Vă spuneam cum nu îmi plac descrierile de dragul descrierilor. Partea aceasta a fost cea mai descriptivă din întregul roman, însă a fost exact ceea ce trebuia.


Nu există dovezi care să ateste că Nero a incendiat Roma. În carte se fac aluzii la faptul că orașul a fost ars pentru a-i oferi lui Nero șansa să compună unul dintre cele mai mărețe poeme, acesta plângându-se de faptul că nu văzuse niciodată un oraș arzând.


În orice caz, acestă secțiune a cărții a fost fabuloasă. Haosul, distrugerea, confuzia și furia mulțimii combinate cu jocurile politice și extazul lui Nero m-au făcut să citesc cu sufletul la gură.


Ce nu mi-a plăcut


Există și așa ceva.

Nu mi-a plăcut tipul de narator. Am avut un narator omniscient care, pentru mine, și-a luat o libertate mult prea mare în a ilustra gândurile interioare ale personajelor. Naratorul omniscient, de regulă, este un narator obiectiv, care are acces la gândurile și trăirile personajelor și spune povestea la persoana a III-a. Prea mult din ceea ce trăiau ei era spus, prea puțin arătat însă. Chiar am un bilețel în carte pe care îmi scrisesem „ și de unde i-au venit ideile astea?”.

Cumva, era o discrepanță mare între monologul interior al personajului și ceea ce se întâmplase.


La ce a dus acest lucru ( și sunt destul de sigură că a fost intenționat) a fost manipularea ideilor și gândurilor personajelor pentru a se alinia la convingerile autorului. Naratorul făcea schimb de loc cu autorul destul de des, lucru care nu m-a convins.


Ce am spus mai sus însă ține de preferințe personale, nu are legătură cu calitatea cărții, cu scriitura ei ci e doar un aspect. Dacă sunteți un cititor care e atent la astfel de lucruri însă, să știți la ce să vă așteptați.


Concluzii?


Carte bună, de citit. Calitatea scriiturii, personajele foarte interesante și detaliile istorice fac din Quo Vadis o carte de pus pe lista „ cărți de citit într-o viață”. Transpiră efortul depus de Sienkiewicz în studierea Romei antice, intenția și străduința sa de a reda lucrurile cât mai fidel realității.


Nu v-am spus de ce se numește Quo Vadis ( „unde mergi”, în latină), dar explicația titlului se găsește la finalul cărții și aparține unui alt plan narativ pe care trebuie să îl descoperiți :).


Ediția mea a fost de la editura Litera, colecția Carte pentru toți. Se găsește în librării, pe site-ul editurii și în biblioteci.