• Anda

Fiecare moare singur de Hans Fallada|după o poveste adevărată

Fiecare moare singur a fost cartea cu numărul 61 pe anul ăsta. Am avut deci multe povestiri încă proaspete în memorie, am avut cu ce să o compar, au existat standarde înalte deja stabilite.


Vreau să vă spun că este a doua în topul meu personal de „ cele mai bune cărți citite în 2020”. Dacă cea de pe primul loc vorbește despre războiul dintre Biafra și Nigeria ( click aici pentru recenzia cărții Jumătate de soare galben), aceasta vorbește despre rezistența a doi berlinezi în fața regimului nazist.




Mulțumesc din nou, cu această ocazie, librăriei Cartea de Nisip din Timișoara care mi-a oferit cartea


Descrierea cărții Fiecare moare singur


În timp ce Hitler alimentează cu carne de tun fronturile din întreaga Europă, în Berlinul anului 1940, Otto și Anna Quangel – un cuplu simplu din clasa muncitoare –, după ce își pierd singurul fiu în război, trec de la resemnare tacită și indiferență la furie mocnită și hotărăsc că a venit timpul să lupte împotriva sistemului.

Rezistența lor pare lipsită de semnificație – denunță regimul nazist prin cărți poștale și scrisori pe care le distribuie la întâmplare –, dar este egală cu sfidarea supremă într-o lume unde chiar și cea mai mică nesupunere înseamnă moarte.


Ce vă pot spune eu


Să stabilim un context, mai întâi


Cine mă cunoaște și mă citește și pe thebusyshelf.com știe deja că nu suport manipularea emoțională. Nu îmi place deloc, deloc să simt că autorul/ autoarea apelează la emoțiile cititorilor. Sigur, aici nu mă refer la emoțiile stârnite de o scriitură bună, o poveste bine spusă și sinceră. Mă refer la acele momente când se vede limpede că emoțiile puternice au fost singurul lucru care putea „salva” cartea. Cititorii mai vechi știu despre ce vorbesc.

Cu un titlu ca Fiecare moare singur, decizia de a o citi a fost una greu de luat. Mă gândeam că va fi o carte ce va apela cu nerușinare la latura sensibilă, îmi va aminti mereu că este o poveste adevărată, se va lamenta și mă va stoarce de lacrimi.


Norocul meu că am o comunitate de oameni frumoși pe Instagram, oameni în ale căror recomandări mă încred. Fetele de acolo au vorbit-o numai de bine și așa am ajuns astăzi aici.


Fiecare moare singur, o poveste despre alegeri


Dacă la început mă așteptam ca Anna și Otto să fie în centrul poveștii, am descoperit destul de repede că nu va fi așa. Ce-am găsit a fost o poveste țesută din multe, multe altele.


Povestea Annei și a lui Otto o puteți afla deja din descrierea de mai sus. Ne este spusă din start, scrisă pe spatele cărții. Frumusețea acestei cărți, însă, constă în faptul că povestea celor doi este numai un fragment. Pe lângă Anna și Otto, ne sunt prezentate portretele altor personaje, altor oameni care au constituit ceea ce era atunci societatea berlineză (și nu numai).


Ne sunt arătate personaje însetate și orbite de putere, de statut, de beneficiile pe care partidul le asigura. Pentru ele nici măcar nu se punea problema dacă „scopul scuză mijloacele” pentru că nu le trecea prin cap să caute o scuză. Evreii trebuiau eliminați, eliminarea lor era un favor Führerului, iar acel favor urma a fi recompensat. Punct.


Îi vedem pe cei care au renunțat. Vedem doi tineri care au cochetat cu ideea de a face ceva, care au făcut parte dintr-o capsulă comunistă, dar pentru care toate acele idealuri au fost lăsate în urmă în favoarea unei vieți de familie liniștite, în anonimatul atât de mult râvnit.


Cei care au fugit. O altă femeie bună, muncitoare, e chinuită de bărbat și îndurerată de copiii ei, ba uciși în război, ba deveniți ei înșiși monștri care îi ucideau pe alții. O femeie care va căuta un nou început departe, la sat, într-o lume pe care ea o credea mai simplă.


Vedem căpușele societății, pe cei haini și vicleni, care cauzează probleme oriunde ajung, pentru oricine e suficient de naiv încât să îi ajute. Coloana lor e din jeleu și demnitatea e un cuvânt care nu există în universul lor.


Îi avem apoi pe cei care doar își făceau treaba. Pe cei care n-au luat nici o decizie, nu au făcut nimic de capul lor, care nu s-au dus ei să omoare pe nimeni. Ei și-au făcut treaba.


Și, nu în ultimul rând, îi avem pe cei care în toată mizeria, durerea și întunecimea, au pâlpâit lumină.


Un tablou al societății


Fiecare moare singur este o radiografie a societății din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este un tablou al atitudinilor, deciziilor, alegerilor făcute de oameni.



”(…) fiecare dintre noi a fost nevoit să se descurce singur, fiecare a fost prins singur și fiecare va trebui să moară singur. Dar tocmai de-aia nu suntem singuri, Quangel, și nici nu vom muri degeaba. Nimic nu se întâmplă degeaba pe lumea asta și, fiindcă luptăm pentru dreptate și împotriva brutalității, vom fi învingători în cele din urmă.”


Concluzii


M-am legat mult de personaje, dar prin asta a trăit cartea. Desigur, ca să își aducă la viață personajele, a fost nevoie ca scriitura să fie impecabilă, ca descrierea contextului, caracterizările personajelor și narațiunea să fie coerente și curate. A fost o carte asumată. N-a lăsat loc de „dacă” și „parcă”. A spus ce avea de spus și atât. Uneori, în viață, nici nu e nevoie de mai mult. Nu a manipulat, nu s-a lamentat, nu s-a dat peste cap să placă și nu a recurs la nici un artificiu literar. Mi-a plăcut.


Povestea de la origine


Otto și Elise Hampel au fost un cuplu de muncitori, oameni simpli, din Berlin. Când fratele Elisei moare pe front, cei doi hotărăsc să lupte împotriva regimului Nazist. În fiecare săptămână scriau cărți poștale cu mesaje anti-Hitler și anti-nazism. Scrisorile erau scrise cu greșeli, cei doi nefiind oameni școliți, dar mesajele erau puternice... suficient de puternice încât aproape toate cele găsite au fost predate către Gestapo.


După doi ani de la prima carte poștală, cei doi au fost prinși și uciși prin ghilotinare în 8 Aprilie 1943, în închisoarea Plötzensee.


Hans Fallada a primit dosarul celor doi în anul 1945. Hans suferise de mai multe probleme, printre care și dependența de morfină, iar dosarul a fost un cadou din partea unui prieten de-al său. Acesta spera că oferindu-i material bun pentru o carte, Hans se va întrema. Deși inițial nu a vrut să scrie povestea lui Otto și a Annei, la un an după ce primește materialul se răzgândește. Scrie Fiecare moare singur în 24 de zile și moare câteva luni mai târziu, cu doar câteva săptămâni înainte de publicarea cărții.