• Anda

Despre Singurătatea numerelor prime de Paolo Giordano

Actualizată în: Mai 8

În 2019, undeva între vară și toamnă, când betoanele din Timișoara dogoresc, umiditatea Begăi încleiește aerul și tramvaiele se lasă așteptate, eu purtam cu mine La solitudine dei numeri primi de Paolo Giordano.

În fiecare zi plecam de la muncă spre piața Traian, așteptam tramvaiul 4, urcam, căutam o zonă cât de cât mai liberă și deschideam cartea. Într-o mulțime ce părea să se topească, câte o mână doar prinzând contur în timp ce îndepărta broboane de sudoare, eu îmi ascundeam lacrimile și mă bucuram la gândul că nimeni nu observă. Toți erau mult prea concentrați pe crăpătura de la geam, singura firidă prin care puteai simți o oarecare adiere rece.


Așa am citit La solitudine dei numeri primi în 2019.



În 2021 am reluat povestea, de data aceasta sub forma Singurătatea numerelor prime, varianta în română publicată la editura Polirom și tradusă de Cerasela Barbone.


Nu cred că poți să recitești o carte fără emoții. Mă gândeam la un moment dat că e ca și cum te-ai întâlni, după mulți ani, cu un prieten vechi și ești curios să vezi cum v-ați schimbat, cum ați crescut... Comparația însă nu funcționează. Cred că emoțiile sunt și mai mari atunci când recitești din simplul motiv că povestea e aceeași, tu singur ești altul.


În fața a Singurătatea numerelor prime am ajuns cu teamă. Teamă că nu îmi va mai plăcea, teamă că imaginea mea despre ea va fi acum alta... Poate părea stupid sau infantil, însă modul în care citesc eu o carte e unul foarte personal și intim. Mă agâț de câte un element, trăiesc acolo tot ce trăiesc personajele, ajung să mă identific cu ele și să simt prin ele. Miza e întotdeauna mare atunci când încep o carte. Când o recitesc, se triplează.


De ce această introducere atât de lungă ( și va fi o recenzie și mai lungă)? Ca să înțeleg eu și apoi voi cât de mult mi-a plăcut cartea asta și cât de mult consum emoțional a mers în ea.


Despre ce e vorba în

Singurătatea numerelor prime?



Alice și Mattia sunt doi oameni pentru care viața n-a mers tocmai așa cum ar fi trebuit. Alice suferă un accident în copilărie, accident pe care în adolescență îl pune în spatele tatălui său. Mattia suferă o traumă cumplită. Un gest copilăresc, o decizie greșită aduce niște consecințe nefaste și îl schimbă atât pe el cât și familia sa. În adolescență cei doi se întâlnesc și în acel moment suntem introduși în tema numerelor prime „gemene”:


„Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere prime care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru că între ele este mereu un număr par care le împiedică să se atingă cu adevărat. Numere ca 11 și 13, ca 17 și 19, 41 și 43. Dacă ai răbdarea să mergi mai departe cu numărătoarea, descoperi că aceste perechi, treptat, sunt tot mai rare. Dai peste numere prime tot mai izolate, rătăcite în acel spațiu tăcut și cadențat constituit numai din cifre, și ai presentimentul neliniștitor că perechile întâlnite până acolo sunt un fapt accidental, că adevăratul lor destin este de a rămâne singure.


Apoi, exact când te pregătești să renunți, când nu mai ai chef să numeri, iată că dai peste alte două numere gemene, agățate strâns unul de celălalt. Printre matematicieni există convingerea comună că atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două, chiar dacă nimeni nu poate spune unde, până când nu le descoperă.”


„două numere gemene, agățate strâns unul de celălalt.”



Alice e singură atunci când are accidentul. În adolescență se simte respinsă de restul lumii din cauza defectului cu care a rămas. Chiar și când ajunge să facă parte dintr-un grup, bucuria e de scurtă durată. În familie e tot singură, tatăl fiind distant și rece, mama indiferentă. Îngrijitoarea casei e singura care observă că Alice nu mănâncă.


Mattia e un geniu al matematicii. Tehnici greșite de pedagogie îl izolează de restul, îl pun în centrul atenției și-l fac să se simtă ca un exponat într-o grădină zoologică. Mattia nu se integrează în grupul adolescenților, atenția lui fiind captată de tensiunea superficială a apei, calculul vitezei picurilor de ploaie, șirul numerelor prime... sângele care i se scurge pe piele atunci când se taie.



Cei doi trăiesc mult în mintea lor, puțin în lumea reală. Unul refuzat de lume, altul refuzând lumea. Până când se întâlnesc.



Nu e o poveste siropoasă de dragoste. Nu e mai deloc o poveste de dragoste. Nu în felul ăla. Așa ca și numerele prime gemene, Mattia și Alice sunt la fel, au aceeași esență, aceleași caracteristici. Deși modul în care s-au întâlnit a fost unul forțat, artificial, prietenia care s-a dezvoltat era așa cum trebuia să fie și era cel mai natural și normal lucru în lumea lor atât de atipică.


„Trecuseră prin ei ținându-și respirația, el refuzând lumea, iar ea simțindu-se refuzată de lume, și își dăduseră seama că nu era, în fond, o mare diferență. Își clădiseră o prietenie defectuoasă și nesimetrică, făcută din lungi absențe și multă tăcere, un spațiu gol și curat în care amândoi se puteau întoarce să respire când pereții școlii se strângeau prea mult ca să mai poată suporta senzația de sufocare.”


Cred că asta mi-a plăcut mult în carte (pe lângă altele). Dacă Giordano ar fi vrut o carte alla Hollywood, cei doi s-ar fi recunoscut ca suflete pereche din prima clipă, s-ar fi îndrăgostit nebunește, apoi ori ar fi trăit fericiți până la bătrâneți, ori ceva tragedie le-ar fi distrus viețile și mai mult lăsându-ne pe toți în lacrimi.


Nu se întâmplă asta însă.


Mattia și Alice gravitează unul în jurul celuilalt, mereu la un pas distanță de a merge mai departe. Relația lor chiar se simte ca și tensiunea superficială a apei: așteaptă picătura decisivă, picătura care va face ca apa să se reverse peste marginea paharului.


Picătura aceea se lasă așteptată, se evită, se amână, se raționalizează, conceptualizează, se amețește până când... se evaporă. Alt lucru care mie mi-a plăcut aici. Recunoașterea faptului că până și în cel mai optim context, luăm decizii care, în timp, se dovedesc a fi greșite. Chiar și decizia de a nu face nimic e tot o decizie, cu consecințe la fel de puternice ca un „nu” sau un „da” spuse cu toată vocea.


Alice și Mattia ajung adulți cu vieți separate


Și asta mi-a plăcut. Paolo Giordano nu s-a limitat la a-i urmări pe cei doi în adolescență sau în tinerețe... merge mai departe și caută să vadă ce s-a întâmplat, care e făgașul pe care a luat-o viața lor. Nu vă mai pot spune multe detalii pentru că ajung să vă povestesc toată cartea. Am apreciat în continuare felul atât de fățiș și realist în care autorul alege să-și prezinte personajele.


M-a făcut să mă gândesc la toate acele zicale ce spun că adulții sunt doar copii care se prefac. Adevărul e că nu există un moment magic în viață când zâna maturității te bate pe umăr, spune o formulă și tu brusc ești un adult responsabil. Că unii am învățat sau dezvoltat tehnici de cooperare și compensare e una, dar toți ne purtăm în spate traumele și amintirile, iar uneori comportamentul nostru vorbește mai mult despre trecutul nostru decât despre cei ce-am vrea să fim.


„atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două”


Finalul cărții este unul cât se poate de frumos. Pentru ambii.


Cred că ajunși la o anumită vârstă, majoritatea dintre noi avem un lucru pe care îl regretăm. Că ține de o relație, că ține de o prietenie, de un loc de muncă, de familie, de școală, cred că toți avem acel regret... am avut un moment când puteam să facem ceva și n-am făcut. Mesajul cărții ăsteia e însă acela că „atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două”.


Prin Mattia și Alice cred că ni s-a demonstrat într-un mod frumos lucrul acesta. Când citești despre ei și îi vezi atât de ... strâmbi, atât de anormali, nu? nici nu-ți poți imagina un final fericit. Păi... va trebui să citiți ca să vedeți cum se termină :)


Concluzii?


În sfârșit am ajuns și aici! Nu știu dacă ați avut răbdare să citiți până la capăt... dacă da, sunteți eroi! Dați-mi un semn să știu!


Concluzia e că mi-a plăcut mult, mult de tot. Aș mai fi putut să scriu de două ori pe cât am scris. E un roman complex, spun eu, care dincolo de superficialitatea unei povești de prietenie/dragoste, oferă un tablou al unei lumi disfuncționale în care trăim.


Lucruri oribile se pot întâmpla, absolut înfiorătoare. Uneori suntem imaturi și dăm vina pe alții. Alteori ne pedepsim o viață pentru ceva ce am făcut fără să fim pe deplin conștienți. Nu suntem frumoși... nu tot timpul. Există totuși șansa ca așa, șifonat cum ești, să te ridici, să scuturi praful și să mergi înainte.