• Anda

Despre Pavilionul canceroșilor de Aleksandr Soljenițîn

Actualizată în: Mai 8

Atunci când v-am povestit despre cele mai bune cărți din 2020 am menționat Pavilionul canceroșilor și v-am promis că prima recenzie din anul acesta va fi a ei. Iată-ne deci aici povestind despre Pavilionul canceroșilor al lui Aleksandr Soljenițîn.



Despre ce e vorba?


Simplificată până la extrem, povestea este despre niște oameni ce suferă de varii tipuri de cancer. Majoritatea acțiunii se petrece în Pavilionul 13 din Tashkent, la doi ani după moartea lui Stalin. Pacienții vin și pleacă, poartă discuții în acest pavilion, sunt tratați mai bine sau mai rău, după cunoștințele disponibile în anii 50 și sunt externați din diverse motive. Se înfiripă relații între pacienți, între pacienți și doctori, relații mai fericite sau mai puțin plăcute. Fiecare își trăiește drama proprie și încearcă să-și găsească un sens. Viitorul este incert.



“Pavilionul canceroşilor avea numărul….treisprezece. Paul Nikolaievici Russanov nu a fost niciodată superstiţios şi nici nu se punea problema să devină, dar a simţit totuşi o strângere de inimă atunci când a citit pe foaia lui de internare: pavilionul treisprezece”



La fel ca și Frații Karamazov, Pavilionul canceroșilor poate fi citit din mai multe perspective. E o semi-autobiografie, o metaforă pentru societatea sovietică la doi ani după moartea lui Stalin și pentru ceea ce a fost și a continuat să fie efectul regimului asupra tuturor. E o meditație asupra scopului vieții și a prețului ei, a ce te face fericit și ce compromisuri ești dispus să faci. Evident, este și o carte despre cancer. Din păcate, cred că deja fiecare cunoaștem cel puțin o persoană care s-a confruntat cu boala asta, deci nu prea ai cum să nu empatizezi și să nu simți la un nivel mai profund cele descrise. Ah, desigur, este și o carte de istorie, prin explicațiile oferite despre Articolul 58, tipurile de exil, mișcările politice, prin descrierea terapiilor și practicilor medicale din acea vreme, etc.


Pentru că vă scriu despre ea aici și e și pe lista celor mai bune cărți citite în 2020 e clar că mi-a plăcut și dacă mi-a plăcut înseamnă că a avut scriitură bună, personaje bine construite, atmosferă palpabilă și un fir narativ interesant. Le las deci menționate și nu mă mai opresc asupra lor. Voi detalia însă puțin niște elemente pe care le-am remarcat în timp ce citeam și care mi s-au părut foarte bine redate.


a. egalitatea în fața bolii. Așa cum spuneam în descrierea de mai sus, acțiunea are loc în pavilionul 13, prin care se perindă o mulțime de pacienți, pacienți pe care ajungem să-i cunoaștem suficient de mult încât să empatizăm cu ei. Prin ei vedem ceea ce, din păcate, știm mulți deja: cancerul nu ține cont de poziția ta socială, de vârstă, de intelect, de mediul din care provii, de felul în care ți-ai trăit viața. E cea mai nediscriminatorie boală. Tocmai acest lucru duce la punctul forte al cărții, din perspectiva mea, și anume monologurile interioare ale fiecărui personaj. Această egalitate pentru unii e o tragedie, pentru alții aproape o evadare din viața de până atunci.


b. etapele psihologice prin care trec pacienții. Elisabeth Kübler-Ross, un psihiatru ce a studiat experiențele „ la un pas de moarte” (near-death studies), a identificat 5 stadii ale durerii: refuzul, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Cartea începe cu Russanov ce tocmai venise să se interneze... el este primul a cărui negare o simțim:


Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că nu am cancer?


Ulterior, vedem în personaje și celelalte etape... Vedem speranța într-un leac tămăduitor, o plantă la care aproape nimeni nu avea acces, însă care promitea vindecarea. Mai apoi îi vedem căutând răspunsul întrebării „prin ce trăiește omul?”, întrebare care se va transforma în „cât este dispus omul să plătească pentru a trăi?”. Acceptarea e însă pasul care ne dezvăluie tumultul ascuns în interiorul fiecărui personaj.


c. medicina anilor 50. De la metodele de tratament ( apare inclusiv contrapunerea medicină convențională vs medicină alternativă, vezi planta menționată mai sus) la modul în care pacienții sunt tratați, modul în care se mențin statisticile spitalului, mai nimic nu scapă ochiului atent al naratorului. Multe scene sunt greu de înghițit, cu atât mai mult cu cât aspecte se regăsesc și astăzi. Se vorbește inclusiv despre doctori care stau mai bine în capital social decât capital al competențelor și unde îi duce asta.


d. condițiile precare. Ni se descrie un spital în care probabil nu am intra vreodată. Bolnavii așteaptă întinși pe jos, pe bănci, pe scări eliberarea unui loc în pat. Spațiul deloc suficient și condițiile teribile atât pentru doctori cât și pentru pacienți sunt unul dintre elementele care impregnează fiecare pagină aproape și se asigură că nu ieși din contextul poveștii. Spitalul devine aproape un personaj, un exoschelet a cărui prezență o simți mereu.


e. iubirea. Foarte interesant analizată tocmai pentru că ne e prezentată sub multe forme. Nu pot să spun mare lucru pentru că v-aș spune ce se întâmplă, dar de la infatuare la o dragoste matură, rațională, care înțelege că ce-i mai bine e să nu se-ntâmple, e un subiect care e analizat pe larg și de multe ori cu mare tandrețe.


Concluzii?


Mai sunt multe, multe lucruri de spus despre ea și probabil că am uitat unele ce-ar fi fost mai importante decât ce am ales eu să detaliez.

Aș fi vrut să mă opresc o vreme asupra caracterizării de personaj, care e exemplară pentru fiecare în parte, dar am ales să nu o fac pentru că e una dintre bucuriile cărții. Prin ea înțelegem ceea ce a însemnat regimul și conducerea lui Stalin pentru societate, modul în care i-a afectat pe cei activi în aplicarea legii, pe cei asupra cărora a fost aplicată și pe cei care doar au privit de pe margine.


Pe scurt, e o carte faină de tot ce nu ar strica să ajungă în bibliotecile voastre și chiar și pe lista cărților citite.