• Anda

Despre Cât de aproape sunt ploile reci de Bogdan Coșa

În 2020 îmi propuneam să citesc o carte a unui autor român contemporan pe lună. Dacă ar fi să fac o listă cu cele mai bune cărți citite din ianuarie 2020 până în momentul de față, adică mai 2021, în acel top s-ar afla autori români în proporție de 60%, poate chiar 70%. Cât de aproape sunt ploile reci de Bogdan Coșa s-ar afla în acel top. Undeva sus de tot.


Cât de aproape sunt ploile reci, Bogdan Coșa



Am început această carte undeva aproape de miezul nopții, într-o seară de duminică. Am terminat-o la 4:10 dimineața, iar următoarele două ore le-am petrecut cu ochii în tavan întorcând pe toate părțile ceea ce citisem. Nu reușeam să ies nicicum din lumea cărții pentru că... nu-mi era străină. Era o lume pe care am cunoscut-o și încă o cunosc. În locul personajelor amplasasem cunoștințe, chiar rude, iar viețile lor, destinele lor... erau atât de reale.



Literatura română contemporană și autenticitatea


Am observat că aproape de fiecare dată când vorbesc despre o carte scrisă de un autor român contemporan vorbesc despre autenticitate. Nu folosesc cuvântul acesta cu ușurință. În ceea ce am citit până acum din literatura noastră contemporană am întâlnit o sinceritate surprinzătoare. Sinceritate a autorului față de sine, față de poveste, o asumare a actului de a scrie și a drumului ales. Din ceea ce am avut până acum norocul să aleg, până și cărțile care nu mi-au plăcut au avut această trăsătură. Au fost și au rămas fidele locului de unde au pornit. Nu am dat până acum peste cărți-imitație ( mă refer la cărți care preiau un subiect „hot” și îl reciclează) sau cărți care să nu aibă o direcție și un scop. Pun acest succes atât pe seama oamenilor pe care mi i-am adunat în jur și mă pot îndruma, cât și pe calitatea incontestabilă a unor autori cu care avem norocul să împărțim timpul.


Înapoi la Cât de aproape sunt ploile reci


Un sat. Românesc. Contemporan, nu din perioada comunistă de această dată. O familie ca toate celelalte, o familie pe care nu ai ști să o arăți cu degetul pentru că e atât de comună încât se pierde în mulțime. Și asta doare. Tare. Pentru că în momentul în care ai intrat pe poartă și-ai trecut de câine, dai de ceea ce cunoști deja. Și tocmai familiaritatea asta te înspăimântă. Dai de văduva care și-a crescut copiii așa cum a știut ea mai bine, pentru care un gard vopsit și-un geam pus sunt dovadă de suflet bun și nărav schimbat. Dai de omul ăla care ar fi avut un potențial imens, care-ar fi făcut ceva cu viața lui, dar care a sfârșit beat, singur, la limita dintre ceea ce numești om și... nu știi nici tu ce. Dai de oameni din care viața a tot ciuntit câte ceva și care așa, cu bucăți lipsă, își croiesc drum fără să realizeze că le-ar lipsi ceva... la urma urmei, așa sunt toți din jurul lor.


Știți de ce spuneam mai devreme despre autenticitate? Atât de bine a scris Bogdan Coșa cartea asta încât eu n-am citit despre oameni necunoscuți. Așa cum spuneam la început, am recunoscut în fiecare personaj un om din viața mea. O carte care se forțează să fie ceva ce nu e, nu îți inspiră suficientă încredere încât să îți proiectezi realitatea asupra ei până la un așa nivel.


Cât de aproape sunt ploile reci e un portret formidabil a unei părți din societatea românească de astăzi. E acea parte care face tranziția de la sat la oraș, care stă cu un picior în ogradă, într-o zi toridă la fân, iar cu celălalt în garsoniera de la oraș care promite o nouă viață. Pune la un loc trei generații, fiecare încercând să o împace pe cealaltă, însă vorbind parcă limbi diferite.


În același timp, lipsit de orice judecată, romanul spune povestea unor oameni care au avut greutăți și care s-au descurcat. Care, așa cum au putut și au știut, cu ceea ce le-a fost dat, au plămădit ceva... un ceva al lor. Celor mai mulți nu le-a ieșit. Cumva fix aici vedem calitatea scriiturii. Cu toate defectele, cu toate prostiile pe care le-au făcut, personajele astea nu sunt personaje de carton, unidimensionale, scrise cu scopul de a demonstra ceva. Nu ajung niciodată niște caricaturi. Le simți respirația, le auzi bătăile inimilor, te doare durerea lor. Sunt vii și lupta lor își lasă semnele pe tine.

Concluzii?

Am folosit mult cuvântul „durere”. Nu e un cuvânt frumos și nici un atribut care să atragă spre lectură. Pusă însă lângă onestitatea menționată mai sus și provocată de povestea de față, durerea asta nu e un semn de alertă, ci un semn al unei scriituri superbe, al unui subiect bine ales, al unor personaje care îți intră sub piele și a căror poveste este, de fapt, un omagiu adus unor oameni a căror poveste nu o spune nimeni așa cum e.


Eu vă îndemn să o citiți. E o lectură scurtă și chiar dacă nu v-ar plăcea povestea, căci gusturile diferă, sunt sigură că veți rămâne cu ceva. A fost publicată la editura Trei și o gasiți în librăriile fizice sau aici.