• Anda

Abatorul 5, Kurt Vonnegut

Actualizată în: Mai 8


Pe Kurt Vonnegut l-am descoperit prin Leagănul pisicii, o satiră fabuloasă la adresa religiei, tehnologiei, științei, o carte încărcată de umor negru. Acum ceva vreme am citit și Abatorul 5 ( Slaughterhouse 5 or The Children's Crusade: A Duty-Dance with Death, titlul original, complet).


La ce mă așteptam? Hmmm... acum mi se pare amuzant, dar înainte să o citesc aveam în minte un mix între Ferma animalelor, Oameni și șoareci și În căutarea oii fantastice ( ideea de abator să mă fi dus cu gândul la ele?). Dacă ați citit cărțile menționate ( dacă nu, trebuie) probabil că vă încruntați. Știu, nici eu nu înțeleg prea bine. Dar e okay pentru că ce am găsit a fost mult mai ciudat decât orice combinații narative ar fi putut să producă cele trei cărți menționate de mine.


Înainte de a vorbi despre carte, e important de menționat, cred, contextul ei. Kurt Vonnegut însuși a fost prizonier în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un abator, Abatorul 5 (Schlachthof Fünf) în Dresda și a lucrat la o fabrică unde se produceau siropuri pentru femeile gravide. A fost martorul bombardamentului din 13-15 februarie 1945. Aproximativ 20 de ani mai târziu a călătorit în Europa și a vizitat Dresda. La întoarcerea în America a scris cartea despre care vorbim astăzi. Chiar primul capitol ne povestește puțin despre asta.


În Abatorul 5 îl urmărim pe Billy Pilgrim ( pilgrim înseamnă pelerin în engleză), american născut în 1922 ( la fel ca și autorul), supraviețuitor al bombardamentului din Dresda ( la fel ca și autorul). Întors acasă din război, Billy pare să urmeze o viață normală. Se căsătorește, are doi copii, un cățel și lucrează ca și optometrist. O particularitate a lui Billy este însă faptul că e „unstuck in time”, tradus la noi ca „desprins din strânsoarea timpului”.


Billy Pilgrim s-a desprins din strânsoarea timpului.

S-a culcat văduv senil şi s-a trezit în ziua propriei lui cununii. A intrat pe-o uşă în 1955 şi a ieşit pe alta în 1941. S-a reîntors pe aceeaşi uşă şi s-a pomenit în 1963. Şi-a văzut de mai multe ori naşterea şi moartea, pretinde el, şi vizitează la întâmplare toate evenimentele plasate între ele.


Pe lângă aceste traversări ale timpului, viața lui Billy mai este marcată de o experiență interesantă: este răpit de către extratereștrii de pe Tralfamadore și expus într-o grădină zoologică. I se aduce și o femeie, Montana, pentru a se putea observa de către extratereștrii deplinătatea existenței umane, implicând, desigur, reproducerea ( cei doi vor avea și un copil).


Mi-au plăcut multe lucruri la Abatorul 5, însă nu mă opresc astăzi decât asupra a trei.


În primul rând, proza.


Am citit cartea în engleză, însă din ce am putut să observ în varii fragmente s-a respectat și în traducere specificul ei. Kurt Vonnegut nu prea folosește fraze. Fiecare lucru spus e spus prin exact atâtea cuvinte câte sunt necesare redării lui. Dacă la o privire superficială poate părea o proză seacă și lipsită de orice calitate, pusă împreună cu conținutul ei, impresia se schimbă.

Vonnegut pune în spatele unor structuri simple o încărcătură imensă de sens și asta se simte. În propoziții scurte și vocabular elementar ascunde o mare greutate, disperare și incertitudine. E greu de redat senzația, dar e ca și cum cineva te privește senin și tâmp în timp ce îți dă pumni în stomac.


În al doilea rând, angoasa ( și resemnarea?)


O expresie veghează peste întregul roman: „ So it goes”/ „ Așa merg lucrurile”. În fața războiului, nedreptății, acuzațiilor plecate dintr-o logică greșită, ce poate face individul și care e gradul de libertate pe care îl are? Liberul arbitru mai are vreun sens, mai e ceva real? Expresia și filosofia extratereștrilor de pe Tralfamadore le găsiți în fragmentul de mai jos.


— Noi ştim cum se sfârşeşte Universul, îl lămuri ghidul, şi Pământul n-are nici un amestec în treaba asta, exceptând doar faptul că şi el o să fie lichidat.

— Dar cum… cum se va sfârşi Universul? se miră Billy.

— Noi îl vom arunca în aer tot făcând experienţe cu noi forme de combustibil pentru farfuriile zburătoare. Un pilot de încercare tralfamadorian va apăsa pe un starter şi întreg Universul va dispărea. Aşa merg lucrurile.

— Dacă ştiţi toate astea, zise Billy, de ce nu căutaţi un mod de-a preveni catastrofa? Nu-l puteţi împiedica pe pilot să apese pe buton?

— A apăsat dintotdeauna şi va apăsa mereu. Noi l-am lăsat dintotdeauna şi-l vom lăsa mereu. Clipă este structurată exact în modul acesta.

— Atunci… ezită Billy, presupun că şi ideea de-a pune capăt războaielor pe Pământ este tot o prostie.

— Bineînţeles.

— Cu toate acestea, pe planeta voastră domneşte pacea.

— Astăzi da. Însă în alte zile avem şi noi războaie la fel de crâncene ca acelea pe care le-aţi văzut sau despre care aţi citit. Iar noi nu putem interveni cu nimic, prin urmare pur şi simplu refuzăm să le privim. Le ignorăm total. Ne petrecem eternitatea contemplând momentele plăcute – ca de pildă astăzi, aici, la grădina zoologică. Nu-i ăsta un moment plăcut?

— Este.

— Dacă ar depune un efort mai mare, şi pământenii ar putea învăţa de la noi un lucru: să nu dea atenţie clipelor rele şi să se concentreze doar asupra celor bune.


Mă întorc puțin la salturile temporale ale lui Billy. Dacă într-un orice alt roman acest fenomen ar fi considerat o abilitate, în Abatorul 5 posibilitatea de a călători în timp a lui Billy e ceva ce nici măcar nu poate controla. Posibil să fie o tentă de ironie și în lucrul ăsta. Ți se oferă acces la ceva ce nimeni nu are, dar voința ta în legătură cu el nu are nici o importanță. În orice caz, accentuează ideea de neputință în fața sorții și o oarecare resemnare prin „ așa merg lucrurile”.



În al treilea rând, umorul negru.


E Kurt Vonnegut deci umorul nu putea lipsi. În Abatorul 5, eu am perceput umorul ca având un rol puțin diferit decât acela de a descreți frunțile. L-am simțit ca un mecanism de cooperare, o ultimă reacție asupra căreia ai controlul. Ca un hohot de râs la o înmormântare. Când liberul arbitru e o glumă, când ești prins într-o horă în care n-ai decât să joci umorul negru, ironia și sarcasmul sunt prieteni buni.


Cartea se intitula Maniaci în a patra dimensiune, de Kilgore Trout. Era despre nişte oameni ale căror boli mintale nu puteau fi tratate, întrucât toate cauzele respectivelor boli se găseau într-o a patra dimensiune şi doctorii de pe Pământ, cunoscând doar trei dimensiuni, nu puteau nicidecum să le descopere sau măcar să şi le imagineze.


Concluzii?


Spuneam altundeva că Abatorul 5 e genul acela de carte ce, cu cât îi dai mai mult timp, cu atât se dezvăluie mai mult. Te provoacă să cauți informații nu doar despre ea în sine ci despre cine a fost și ce a făcut Kurt Vonnegut, despre evenimentele istorice relatate, despre simbolurile operei lui și motivele literare utilizate. Inclusiv părerile despre ea sunt deci un „work in progress”.


În orice caz, mi se pare o carte care ar trebui citită dacă e să fie la îndemână. Nu mi s-a părut perfectă, dar, ca să fur hashtagul celor de la editura ART, e o carte #musai și numai pentru creativitatea și unicitatea narațiunii.


Se găsește la editura menționată, Art, în librării și biblioteci.